Achilianu

se trezește și JE să vorbească despre treabă, la două-trei zile după!

„Nu sunt regalist” — parcă așa am văzut eu că încep postările sau articolele, care au ca subiect principal discursul istoric al Regelui Mihai în Parlamentul României. Din ce am văzut, toată lumea simte nevoia să își ia această măsură de precauție, că doar trăim în țara curvelor virgine, nu? Probabil că mâine-poimâine o să spună cei de 50+ că ei nu au fost comuniști, când este de notorietate faptul că toți au mâncat o pâine pe vremea aceea. În fine…

Oamenii au tendința să complice lucrurile. Nu pot să nu mă întreb dacă chiar contează înclinația ta spre regalitate sau nu, când un adevărat monument istoric s-a prezentat frumușel în prezentul tău, împărțind, că așa stau lucrurile, ecranul cu Cruduța, Biencuța, Bote și alți asemenea. Că Regele Mihai e un monument, el nu se mai reprezintă pe sine, ci e o bucată semnificativă din ISTORIE. Din istoria mea, a ta, a omenirii, până la urmă. Că vrei sau nu, că ți-a plăcut sau nu istoria la școală.

Bun, pentru unii e ex-regele, iar pentru alții e Regele Mihai, dar nici unii și nici alții nu au înțeles un lucru elementar: nu poți fugi de trecut, nimeni nu poate. Și nimeni nu-l poate schimba, e și rămâne acolo, undeva. Că ne place sau nu. Că ne interesează sau nu.

Se pot ține teze de doctorat despre utilitatea sau inutilitatea unui astfel de sistem, nu asta este în fond problema noastră și a României lui 2011. N-a fost niciodată. Dacă venim undeva mai aproape, la momentul 89, nici acolo nu este vorba despre tevatura pe scenariile revoluție/lovitură de stat. Nu. N-a fost niciodată adevărata problemă. Adevărata problemă este tot a oamenilor. De fapt, oamenii sunt problema. În cazul acesta, românii.

Unii aleg să se lupte cu ISTORIA, deși sunt fie prea mici și nesemnificativi, fie cu capul prea plecat de acasă, dacă se înhamă la asemenea inefabilă imbecilitate. Cum să te bați cu istoria? Pentru ce? Ca să ce? Alții, dimpotrivă, aleg să se întoarcă în trecut – formularea e ciudată, dar e relevantă! – afirmând răspicat că „era mai bine pe vremea lui Ceașcă”, ștergând din încheietura mâinii toate ororile acelei perioade. Alții, dimpotrivă, aleg să ducă războaiele unor abili păpușari, sărind la gâtul „mogulilor” și cometând clipulețul cu „palma peste botul copilului”.

Da, oamenii aleg. De cele  mai multe ori greșit. Dar, aleg. Rar, foarte rar își repară greșelile, ca să nu mai zic că niciodată nu și le recunosc!

P.S1: Golul din scorbura cu aromă regală se referă la rarefiatul strat neuronal din creierașele unora, care astăzi sunt pro ceva, orice, pe când mâine, fiind o nouă zi, sunt anti ceva. De multe ori ceva-urile coincid, indiferent de afirmațiile și simțirile din ziua precedentă. Aroma este desigur una artificială! E simplu: azi ești comunist, mâine ești anticomunist. Azi îți place Regele, mâine el e ex-rege sau un biet moș, care s-a uitat pe sine în trecut. Azi ești de dreapta, ca mâine să acuzi NOKIA de nesimțire, pentru că vrea să trăiască potrivit regulilor economiei de piață. Azi ești democrat în cuget și-n simțiri, iar mâine regreți comunismul. Azi ești târfă, iar mâine te deghizei într-o târfă pe care nimeni nu o cunoaște, dar asta nu o va  face nicicând o respectabilă. Mai pot continua, dar…

P.S1 Decât atât! 

P.S2: Mulţumesc…

P.S3: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

… sau mai bine nu!

Sunt prea puține modalități prin care un cetățean, votant de fel, poate să-l tragă pe parlamentarul său de mânecă. Asta în timpul mandatului. Bine, dacă eram cu adevărat rău, spuneam că nu există acele metode sau situații prin care să-i arăți obrazul celui pe care l-ai ales. Că nu există.

Ce să faci? Să-i trimiți mailuri? Să-l huidui pe stradă? Să te duci la el acasă, lucru pentru care poate chema ăla poliția? Să protestezi pe facebook? Să devii agresiv? Nu, nu asta e soluția. De fapt, eu nu văd nicio soluție, alta decât cea care implică responsabilitatea în exercitarea dreptului legal de a vota. Deși asta poate fi o problemă, deoarece oricât de responsabil ar fi un om, acestuia i se împing sub nas niște liste de candidați. Asta deși e vorba despre votul uninominal. Probabil că nimeni nu-și imaginează că „uninominalii”  nu sunt triați de fiecare partid în parte, în funcție de „cotizații” sau de celelalte beneficii aduse partidului. La dracu!

Ar mai rămâne să nu i se mai acorde votul la următorul tur de scrutin. Eh, nu o să moară de foame acel om care a fost parlamentar timp de un mandat. Sau poate două. Sau chiar trei. Plus că, dacă e să stai să te gândești, va găsi el alte lucruri d efăcut. Să predea la universitate, de exemplu.

P.S1: Deci nu, trasul la răspundere nu este soluția. Pică din start, dar ia cu el și milioane de neuroni arși degeaba pentru a găsi o contramișcare.

P.S2: Cam atât! 

P.S3: Mulţumesc…

P.S4: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

Mă plimbam zilele trecute ca un bezmetic prin centrul vechi al Sibiului. Căutam ceva care trebuia căutat, deși nu țineam cu toată ființa mea să-l caut. Dar, trebuia. Aveam un singur punct de reper, o clădire. Clădirea, așa cum îi șade bine unei clădiri care reprezintă singurul reper desenat pe harta unui căutător, se ascundea de ochii mei, mai ceva ca dracul de tămâie. Învârtindu-mă în cercuri concentrice, centrul lor fiind însăși clădirea cu pricina, zăresc o gagicuță. Mult prea minoră pentru a-i da mai multă atenție, dar cu o privire scurtă, recunosc, am atins-o! Eh, așa se întâmplă cu noi ăștia așezați bine de tot într-o relație: rămâi cu uitatul!!!

Dar nu, nu formele mi-au atras atenția, ci îmbrăcămintea. Fata, pe la un 16 ani, părea că a luptat în cel de-al doilea război mondial. Hainele-i erau zdrențuite, blugii rupți în diferite zone ale corpului, unele mai indecente ca altele. Părul, ohoo părul, avea o dezordine mai ceva ca o casă după un chef. Cele două culori care predominau, roșul și verdele, mai lăsau, ce-i drept, puțin loc și galbenului – presupun -natural.

Fata, așa cum îi stă bine unei fete, era însoțită de o amică. Aia părea nu participase la cea de-a doua conflagrație mondială. Era, cum să zic eu, mai puțin beligerantă Bun, ăstea vorbeau, erau în treaba lor, așa cum și eu eram în treaba mea, căutând blestamata clădire! Când ne-am petrecut, căci ne-am petrecut deoaree mergeam în sensuri opuse, zdrențuita îi spune prietenei sale cam așa: „Apăi, no, tu, eu vreau să merg la mare, dar nu-mi cheltui din banii mei! Nu, îl mint eu pe tata cu ceva să fac rost de bani!”.

Sublim sau ce? Pe loc m-a trăsnit ideea potrivit căreia asta este cea de pe urmă gândire a românului. Cum așa? Hai să luam exemplul fetei: „Banii ei” nu cred că erau banii ei, ci tot ai părinților, dar odată intrați în bozânarele proprii rămân acolo, ca și cum ar fi fost de când lumea și pământul. Mergând mai departe, fata adoptă o atitudine protectivă, când vine vorba de „banii ei”, gândindu-se că nu „banii ei” trebuie cheltuiți, ci ai altuia. Tare sau ce?

Hai să schimbăm un pic pe don’șoara cu pricina cu… orice român. Ca să fie treaba treabă, am să încep eu să exemplific, apoi las imaginația fiecăruia să-și facă simțită prezența, că și așa stau neuronii pe tânjeală!

În locul fetei poate să fie, de exemplu, un politician. De dragul discuției, să-l facem politician aflat la putere, deși nici în ceea ce-i privește pe  ceilalți nu am rezerve că nu li s-ar aplica șcenariile descrise de mine. Politicianul nostru are, nu-i așa banii lui. Dar, fiind la putere, el poate(n-am zis că și face!!!) să bage mâna adânc în buzunarele Statului. Poate, nu? Banii ăia pe care el îi ia o să se transforme în banii lui, nu? Și, mergând pe același principiu, de ce să cheltuie din banii lui, când poate să cheltuie din banii Statului? Haa? Pentru deplasări, pentru mașina de serviciu, pentru călătoriile cu elicopterul, pentru telefonul fetei, pentru gențile amantei, pentru… E simplu, nu? Sigur că se pot găsi justificări – chiar legale – pentru orice bănișor, dar, până la urmă, totul se reduce la o minciună, mai mare sau mai mică decât cea a fetei din poveste, nu?

P.S1: Cam atât! 

P.S2: Mulţumesc…

P.S3: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

Aşa cum am prevăzut încă de la început, din perioada în care mulţi se dădeau cu fundul de pământ de frica regionalizării, redesenarea administrativ-teritorială a României nu se va face.

A fost doar o pastilă aruncată pe gâtul plin de noduri al poporului, de către doctorii în orice. Gâtul, sec şi deformat – de vreme, de timp și de istorie –  a fost forţat să înghită orice și oricât.  De mult timp, de foarte mult timp.

Doctorii, în esență buni de… nimic, s-au pricopsit cu titulaturi și medalii din carton, toate venite în urma votului blestemat… la care cu toții am participat! – fie că am votat, fie că nu; fie cu unii, fie cu alții…

Toți au absolvit cu magna cum laude școli precum „Să-i prostim pe proști”, „Să ne facem că ne pasă” sau „Să inventăm probleme, ca mai apoi să venim cu soluții”. Doctorii în orice găsesc nimicul plictisitor, așa că vin cu subiecte și dileme existențiale, cu care-și infectează  propriul popor. Apoi, ca niște adevărați doctori generaliști, îmbracă diferitele halate, fiecare întocmai croit pentru boala cu pricina. Asta, desigur, pe zile. Când a fost vorba despre regionalizare, doctorii în orice și-au pus halatul de chirurgi, pregătiți parcă să taie-n carne vie… deși era vorba despre niște limite de județ.

Pentru că imunitatea poporului și-a spus cuvântul, prin anticorpii udemeriști, regionalizarea a picat. Pentru moment, desigur. Acum, pentru că o nouă boală trebuie să se dezvolte, a venit rândul deconcentratelor. Ritualul este același, doctorii în orice, dar buni de nimic, își schimbă halatul, trecând la unul în culori mai vii, prizabile pe nesimție de norod. În spatele acestei chestiuni stă aceeași eternă problemă: Nu sunt ai noștri? Ok, atunci nu sunt buni, deci corupți, deci trebuie să schimbăm, să reorganizăm, să…

Doctorii în orice sunt singuri în cabinet, dar au mulți subordonați. Că deh, așa le stă bine unor doctori care simt până și cea mai mică vibrație a spiritului poporului lor. Subordonați peste subordonați, ce mai, parcă fiecare doctor are cabinetul personal, moștenit de la mă-sa, iară nu primit prin vot de la umilul cetățean. Astfel înzestrați cu puterea divină a celui care este șef peste ceva, doctorii în orice își arogă dreptul de-a decide destine. Până la urmă este vorba tot de numere, iar doctorii în orice știu să jongleze foarte bine cu  numerele… un om dat afară, doi oameni… un milion de euro de la buget, două milioane… numere!

Și totuși, există o mică diferență între doctorii în orice și doctorii cu facultate: Celor în orice nu trebuie să le dai mită, căci ei își iau singuri…

P.S1: N-am nicio tresăriere când vine vorba despre numărul halatelor pe care îl pot îmbrăca doctorii în orice. Acesta este infinit, singura sa calitate este aceea de a se plia pe ceințele zilei… atât!

P.S2: Cam atât! 

P.S3: Mulţumesc…

P.S4: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

Aşa, şi?

Eu cred în teoria conform căreia orice om este şi trebuie să fie liber să spună şi să facă orice. Evident, cu amendamentul de bun simţ: Libertatea mea se termină acolo unde începe a ta!!!

Pusă în practică, această teorie poate să nască monştri. Haimanale de cea mai joasă speţă, care nu se rezumă la  a avea o libertate garantată de toate normele posibile şi imposibile, dar şi de legile Domnului. De ce? Păi da, e simplu, oamenii au fost, sunt şi rămân proşti.

Sunt prea puţine fiinţe care au înţeles cum stă treaba cu libertatea, cu bunul simţ, cu respectul, sau cu alte asemenea noţiuni. Cei mai mulţi se rezumă la legile primare ale junglei, tăind, spânzurând şi călcând în picioare pe cei care le stau în cale. Acesta a fost şi rămâne singurul principiu -deşi principiu e mult spus, mai repede e un mecanism de autoapărare al unui animal ce se simte încolţit, deşi, uneori, nu e!!

În altă ordine de idei, am văzut că foarte mulţi oameni s-au   indignat până la a le curge zeama de umanitate din colţul gurii spumegânde. Da’ de ce? Îl ştie toată lumea pe Basescu sau ar trebui să-l ştie, nu? Şi, poate mai important, orice român ştie că în cea mai intimă fibră a esenţei noastre româneşti stă bine încapsulată următoarea expresie: Să moară capra vecinului!!!

La fel de bine putea să spună că Decebal a fost un imbecil pentru că s-a sinucis. Sau că Ceauşescu a fost băiat bun, dar l-a pervertit  coana Elena. Sau că românii au întors armele la 23 august pentru că lor li s-a părut limba germană prea grea. Sau că Vlad Ţepeş era un psihopat şi un criminal în serie. La dracu, putea să zică orice…

Atitudinea asta virginală şi imaculată pe care o afişează  nişte băeţi şi fiete, care n-au realizat nici până în clipa asta în ce ţară trăiesc, mă lasă indiferent. Şi totuşi, mă întristează! Mă întristează pentru că devine din ce în ce mai adevărată vorba asta: Cei care au murit la revoluţie au murit degeaba!!!

P.S1: Mulţi îşi făceau griji pentru bucata pe care Istoria o să i-o rezerve lui Traian Băsescu. Cretini, zic eu. Cui dracu’ îi pasă de aşa ceva şi, mai mult decât atât, cine are atâta timp încât să şi-l piardă cu prostii din acestea?

P.S2: Cam atât!

P.S3: Mulţumesc…

P.S4: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

Băiatul senatoarei Plăcintă, Andrei Plăcintă, consumă cannabis de prin 2007. N-am spus-o eu, ci procurorii care se ocupă de cazul acestuia. Baiatul este cercetat în stare de libertate pentru diferite lucruri, printre care tâlhărie și tentativă de omor calificat.

Doamna Plăcintă -se pare – a afirmat următoarele: „Referitor la droguri, eu nu cred că există vreun copilaş d-ăsta de acuma care să nu fi încercat ceva. Eu nu am încercat, pentru că nici nu sunt fumătoare şi nici nu mă interesează”. Zic „se pare”, pentru că demult nu mai cred în toate lucrurile care se scriu.

Însă, dacă doamna Plăcintă a spus aceste inepții, eu vreau să o asigur că: „N-am consumat niciodată droguri. Niciodată. Nici n-am încercat să-i bag vreunui băiat limba pe gât. Nici n-am fost vreodată acuzat de tentativă de omor. N-am tâlhărit pe nimeni. Scuze, dar n-am făcut așa ceva!! Vă rog să nu ne mai băgați pe toți în aceeași oală. Nu vă face nici dumneavoastră cinste și nici nouă, copilașilor ăștia de acum! Mulțumesc…”

Sunt singurul care a fost băgat pe nedrept în oala nasoalelor de către doamna senator?

P.S1: Cam atât! 

P.S2: Mulțumesc…

P.S3: Sănătate cititorului și celui care nu citește…