Achilianu

M-am săturat de toate zvonurile potrivit cărora protestatarii sunt plătiți să iasă în stradă. M-am săturat de toate conjurațiile atribuite mogulilor, opoziției sau cretineților de grădină, adevărate firi virginale și nepătate de dorința puterii și a banului. M-am săturat de șezătorile oteviste din platourile televiziunilor de știri, suprapopulate cu plângeri de milă, distorsionări sau alegeri fățișe ale unei tabere sau a alteia. M-am săturat de toți cântăreții de morgă, ce juisează atunci când slobozesc un viers de ducă la adresa actualului regim. M-am săturat de ridicătorii în slăvi ai opoziției, ale cărei acțiuni nu se bazează pe ce ar putea să facă  - că nu poate să facă nimic, e patetică și flască – ci pe ura, îndreptățită sau nu, direcționată cu precădere înspre Cotroceni și Victoria. M-am săturat să aud că ăia din piețe sunt fraieri, deși la ce răspuns au avut din partea celor împotriva cărora strigă(nici unul!!!), mai că aceea ar fi concluzia. M-am săturat de toată simbolistica luzerilor de carton, oglindiți în ziare sau la tv, pe facebook ori pe twitter, care atribuie rațiuni și sentimente superioare, apropiate  de puritatea celestă, unor proteste subțiri ca număr(că deh, matematica numără, nu Roberta!), poate chiar individuale. M-am săturat de toți cei care spun că nu protestează pentru că lor le merge bine, chiar dacă acest lucru se întâmplă într-o țară de rahat(potrivit propriilor declarații!). M-am săturat de toți privitorii din balcon, unii chiar aruncători olimpici de ghiveci, care o ard protestatar numai când propriul stomac începe să urle de foame, ori când asigurarea medicală nu acoperă nuștiuce, ori când… M-am săturat de toate invitațiile la protest, venite din partea indignaților fără motiv. M-am săturat de războiul interneto-mediatic dintre cele două tabere, constituite nu pe baze logice, sociale sau chiar politice, ci pe alea ce se învârt în jurul unui singur personaj: Băsescu. M-am săturat să moară lumea pe drumurile patriei, iar premierul să pozeze-n mare gospodar. M-am săturat de lăbărelile avortonilor de serviciu, adevărați prevestitori ai dezastrului ce va să vină dacă actualul regim rămâne la putere. M-am săturat de neșterșii la cur/gură/nas de pe net care opun oricăror manifestări ale unor drepturi cuvântul „manipulare”, ori derivate ale acestuia. M-am săturat de paralela între 89 și 2012, între revoluționarii de atunci și protestatarii de acum. M-am săturat să văd atipice fenomene create din pix, din tastatură, din carul de emisie ori din studioul de televiziune, pentru a pune lemne pe focul din șemineul unei tabere sau a alteia.

P.S1: M-am săturat!

P.S2: În aste vremuri tulburi, eu cred orice și nu pun botul la nimic. Însă, găsesc ca plauzibile orice ipoteze, fie ele de domeniul SF-ului ori nu. Totuși, nu pot să cred că în piețe, care au devenit deja un laitmotiv în România zilelor noastre, nu există și supărare genuine(să fim la modă!), ură din străfundul mațelor și… foame. Nu pot. Sigur că masele pot fi jucate pe degete, că pot fi remunerate pentru frigul îndurat, dar starea de fapt a vieții din România, a salariilor, a nivelului de trai etc. nu prea lasă loc de mulțumire, de înțelegeri și de solidaritate. Așa că, dacă e să cad pradă tuturor vorbelor aruncate și din stânga, și din dreapta, pot să spun că printre cei 100, 200, maxim 300 de oameni, care în zilele acestea protestează în multe din piețele țării, numitorul lor comun fiind „Jos Băsescu”, există măcar unul neplătit, apolitic, citav la cap și nemanipulat, care merge la protest pentru el, pentru familia sa, pentru că el așa consideră de cuviință. Și, dacă există cel puțin un om care e nemulțumit pe bune, atunci, într-o țară normală – n-am pretenții mari, nu? – s-ar trage un semnal de alarmă, deoarece, atunci, sistemul nu ar funcționa. Iar o țară care are un sistem ce nu funcționează este… ??

P.S3: Decât atât! 

P.S4: Mulţumesc…

P.S5: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

Oamenii au așteptări, crează scenarii, au dorințe. Uneori, asta se întâmplă pe bună dreptate, alteori nu, dar tot timpul iese urât. Nevoia de a distorsiona realitatea pentru a o încadra într-un scenariu plăcut ochiului și minții este… umană. Maladivă și benefică în același timp. Dar,  niciodată nu aduce vreun plus.

Unii vor să fie iubiți, alții acceptați, unii vor să fie aclamați, iar alții au vise mai mult sau mai puțin umede. Toți vor/vrem ceva, așteptăm ceva, ne imaginăm ceva.

Zilele acestea, unii, nu contează numărul lor, vor să pice niște unii. Sigur că pentru a se transforma în realitate aceste deziderate ale „mulțimii”, așa cum este ea identificată de televiziuni, sau a „nemulțumiților”, sau chiar a „cetățenilor”, trebuie ca anumite piese să se îmbine cu o precizie de ceas elvețian. Numai că, de la dorință la realizare e un mic-mare pas. ĂLA! Exact ăla care nu se prea găsește prin peisaj.

Bun, și acum de intervenția care n-a fost. Au curs râuri de vorbe la televizor, iar din hârtia ziarelor sau cea 2.0  ieșea sânge amestecat cu înverșunare a la „să-i crape capul cineva ăluia!”. Mulți au spus că ar fi o dovadă de normalitate, de decență, de sânge-n instalație ori de logică. Poate sună puțin cam redundant, dar trebuie să întreb: Unde, în România? Aham!

Și, ce nu cred că au înțeles analiștii lu pește prăjit – bloggeri, jurnaliști ori simpli părerologi – ține de o banalitate băbească: nimeni în situația lui nu și-ar fi dat demisia. nimeni! Cum să pleci, când ai totul? De ce ai pleca? – astea-s două întrebări, la care se adaugă următoarele două: Ce dracu se va întâmpla cu el, după ce demisionează? De ce ar risca?

Eu zic că persoana în cauză s-a cam șters cu moralitatea undeva, a trimis-o la plimbare pe doamna logică și i-a dat o palmă normalității, ca să se trezească, în tentativa sa de a spune, la fel, o banalitate: Hello, nici dacă aș vrea să plec d-aci, n-aș face-o!  Voi sunteți tâmpiți sau ce?

P.S1: Cât de tari au fost cei care făceau ei discursuri probabile din spatele blocului? Sau ăia care au picat în uimire când au văzut că n-a zis nimic din ce se așteptau ei? Cât de … ?

P.S2: Decât atât! 

P.S3: Mulţumesc…

P.S4: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

Decât că ieri s-a întâmplat să-i cadă în cap unui om un ghiveci.

Omul participa la mitingul de la Sibiu, manifestație care număra vreo 1.700 de oameni. Decât că ăștia prestau lozinci pașnice și mergeau, la fel de pașnic, pe un bulevard din oraș. Și, ce să vezi? Minune sau nu, bulevardul avea stradă, pe care protestatarii pășeau, dar avea și blocuri. D-alea înalte. Decât. Pentru că Sibiul e suprapopulat de oameni pașnici, ardeleni așezați la minte și la casa lor, ce să vezi? Cade, frate/soro, un ghiveci peste capul unui protestatar. Deci, cum pășea omul lipa-lipa, înconjurat de sute de alți oameni, s-a trezit buf-buf cu un ghiveci în țeastă. Ghiveciul n-avea cum să cadă din ceruri, că, vorba aia, nici banii nu cad, așa că, logic, el, vasul pentru flori, s-a aventurat în jos de la vreun balcon.

Până la urmă, ce șanse sunt să lovească un ghiveci nervos și arțăgos un căpșor de omulete, când pe acolo treceau mii de oameni? Mari, nu? Ar fi o șansă ca ghiveciul să se fi aventurat în incursiunea sa de a sparge capete de protestatari de unul singur, dar poliția zice că nu.

Am o singură întrebare pentru minunata făptură care i-a dat un mic imbold ghiveciului: Ghivece sau ghiveciuri?

P.S1: Nu cred că o să primesc răspunsul, de aceea nici nu mă mai obosesc să întreb dacă minunata ființă are ceva în cap!

P.S2: Pe de altă parte, sibienii sunt obișnuiți să le cadă lucruri în cap. Decât că anul trecut o femeie a murit, după ce un cap de leu desprins de pe o clădire i-a căzut în cap. Sublim sau ce?

P.S3: Tudor de la știe el ce merită are un filmuleț cu omul sângerând după ce s-a ciocnit, probabil involuntar, de ghiveci(după primul minut al filmării).

P.S4: Decât atât! 

P.S5: Mulţumesc…

P.S6: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

postul acesta nu are legătură cu persoanele în sine, că nu le cunosc, n-am niciun interes în a le cunoaște, doar pornește de la „experiența” lor

Toată România a auzit de „proful de sport de la Jean Monnet”. Nu la fel de mulți îi știu și numele, dar au în minte „faptele”, adică descrierea lor din două  trei unghiuri: al elevei, al profului și al presei. Că presa dă verdicte, o știm, că vrea să fie imparțială, dar nu-i iese aproape niciodată, la fel. Pune etichete și, gata, s-a terminat! Pentru că da, odată ce i s-a pus omului  eticheta de violator, sau, în alte cazuri, hoț, prost etc., s-a terminat.

Nu zic că ăla n-are vină. Sigur că a te implica cu o gagică minoră sau majoră – asta nu contează, care îți e elevă duce cu gândul la prostie și slabă stăpânire de sine. N-am văzut-o pe elevă, poate-i vreo Adriana Lima sau ceva, dar așa ceva nu se face. De ce? Nu pentru că e imoral, că se întâmplă atâtea lucruri imorale în jurul nostru, pe multe le executăm chiar noi, încât unul în plus sau în minus chiar nu mai contează! Nu pentru că e interzis de relația prof-elev, că sunt foarte mulți babalâci care fac aluzii la orele de curs, încât unul tânăr care a trecut pârleazul cu o elevă nu mai pare așa de grav. Boșorogii nu mai au ce căuta la catedră, că mulți sunt fie senili, fie le pute gura, fie își târă coaiele degeaba până în sala de curs!

Nu, așa ceva nu se face dacă tu ai un pic de minte și dacă ții oleacă la tine. Pentru că, înțeleg, poate o placi pe aia, poate crezi că se va termina cu bine, că va termina școala și veți rămâne împreună, sau, dimpotrivă, nu o placi dar vrei să simți „carnea proaspătă. Înțeleg așa ceva, dar nu cred că uneia care e la începutul vieții sexuale îi ești tu de ajuns, că ar vrea și ea să experimenteze, să vadă cum e cu altul, că, poate, se satură de tine. Se poate întâmpla, nu? Sau da, nu o placi, dar o vrei, însă mintea unui „copil”, fie el și mult prea dezvoltat și experimentat d.p.d.v sexual, e fragilă. Ce crezi că se poate întâmpla când faci ceva ce nu-i convine sau chiar când încerci să rupi relația? HA?

Repet, înțeleg rătăcirea de moment, aia care se rezumă la „ce bună e asta din banca a doua! Hai să o scot la tablă să o văd din spate! ”. Înțeleg chiar să se meargă până la o fantezie sexuală, deși după un 17-19 ani visele astea ar cam trebui să dispară. Înțeleg toate aspectele acestea, că-s umane și, fiind vorba de un bărbat, greu de controlat. Greu, dar nu imposibil, la dracu!

Două întrebări

Sigur ai observat că liceul cu pricina apare relativ des la televizor. Întrebarea mea ar fi așa: De ce?

Nu de alta, dar mă gândesc că și copiii ăia au părinți, că liceul are profi – nu cred că toți au relații cu elevii!!! – are director, are… și, atunci, de ce?

Întrebarea2: În câte licee se mai întâmplă asta și nimeni nu face nimic? Poate e vorba de proful de mate care îi predă unei eleve de clasa a noua, poate e aia de română care îl învață pe un elev în an terminal cum e cu limbile… poate! Dar nu e vorba despre eșecul sistemului, că noi nu avem așa ceva, nu e vorba despre incompetența ministrului, nu. De eșec e vorba, dar al omului…

P.S1: Dacă aș face așa ceva? Nu, normal că nu! Sunt destule profesoare și, în plus, destule femei fără inhibiții care ar putea să presteze întru satisfacerea mea totală. La dracu!!!!!

P.S2: Decât atât! 

P.S3: Mulţumesc…

P.S4: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

Trăim vremuri grele, iar acest lucru este simțit și resimțit de toată lumea. De la bogătanul de serviciu, care s-a înfruptat din banul public, până la românii care muncesc „pe dincolo”, sau chiar la ultimii proști care au rămas aici, toți știm că „se putea și mai bine”, dar că, ciudat, „o ducem din ce în ce mai rău”.

Dacă atunci când vine vorba despre pumnii în testicule pe care bogătanii îi primesc de la viață și/sau economie am o oaresce bucurie juvenilă, caracteristică oamenilor mici(știu!), când mă duc cu gândul la „căpșunari” sau la ăia care, într-o nemernicie greu de înțeles au mai rămas aici, mă deprim. Unii chiar muncesc „pe bune”. Pe brânci, fie că spală veceuri sau babe la fundulețul fleșcăit.

De fapt, căpșunarii sunt de trei feluri: hoții, ăia care muncesc pentru „un viitor mai bun” și trabajadorii de sezon. În ceea ce-i privește pe primii, n-am nicio reținere să spun că n-aș tresări dacă ar crăpa. Pentru că da, nu te duci în altă parte doar ca să muncești, ci, fie că îți dai seama sau nu, te duci să reprezinți și țara-ți de origine. Evident, că mulți nu sunt conștienți de acest lucru, că pentru asta le-ar trebui creieraș la purtător, iar mulți dintre ei fac mai degrabă parte din familia galinaceelor, iarăși nu a umanoizilor.

Trabajadorii de sezon

Ăștia mi se par a aparține unei categorii intermediare. Nu sunt hoți, deși n-ar zice nu unui portofel uitat pe bancheta din spate a unui taxi, și nici nu muncesc constant, pentru țeluri pe 10-20 de ani. Nu. Ăștia o ard sezonier, că de acolo le-am dat numele. Unii o fac pentru a avea bani pe iarnă, pentru vreo punere de „pilostrii” sau pentru a veni în țară să pornească cu scârț din fața blocului. Sigur că mațul le tremură grav după primele două-trei săptămâni, că rămân fără „dinero”, dar, nu-i așa, asta-i viața când ești cretinelo! Nici la ăștia nu-mi exultă corazonul, în eventualitatea unor situații apocaliptice.

Muncitori pentru „mai bine”

Pe ăștia-i respect. Oarecum. Sigur, au abandonat lupta de aici pentru a pleca în țări mai calde, dar nimeni nu-ți garantează că rămânerea ta în România poate schimba ceva. Foarte ușor te poți număra printre victimele colaterale ale „reformei” sau ale lui „păi, dacă nu sunt bani!”. În fine. Deci da, pe oamenii aceștia îi respect. Cei mai mulți trag de ei. Până la urmă, asta contează – să tragi de tine! Că nimeni nu o face în locul tău! Și, de ce ar face-o? Trag de ei, poate chiar se nenorocesc la sănătate, își curbează anormal de mult coloana vertebrală, pentru a presta convingător munci pe care, din comoditate sau neștiință, alții nu le execută.

Pe undeva, ei sunt sclavii moderni. Noii sclavi. Sau, dacă nu sunt, se transformă în așa ceva. Treptat. Unii o știu, dar nu mai au ce să facă, deoarece au intrat în horă, și trebuie să danseze, că dacă nu sunt rejectați imediat. Și nimeni nu le va simți lipsa, că tot timpul vor fi zeci, sute sau chiar mii la ușă. Unii dintre ei – cel puțin așa cred eu – se mint că e mai bine să fii sclav în altă parte decât sclav în propria-ți țară. Și poate că așa și e. Poate că spălatul rahatului e mai demn decât orice mizerie pe care noi, ăștialalți, o înghițim cu multă pricepere și devoțiune.

Dar nici ăstora nu le merge atât de bine. Sigur, au case, au mașini, au salarii foarte mari în raport cu mizerabilele remunerații românești, dar nu o duc nici ei bine. Sunt departe de casă, de familie, de locurile natale. Astea dor, dor foarte mult, și niciun ban din lume nu poate să le suplinească absența. Fericirea nu se cumpără cu bani, nici numărul lor nu are un cuvânt de spus, indiferent de citatele imbecile care te fac să crezi acest lucru. E greu aici, e greu acolo, numai că „greul” de acolo e mai ușor de suportat – cel puțin așa cred unii, dar nu au dreptate. Să fii printre străini e incredibil de greu. Însă, nu-i așa, fiecare trebuie să suporte consecințele propriilor acțiuni, că altfel nu se poate.

Ce mă deranjează la această din urmă categorie?

Ar fi două lucruri: tupeul multora dintre exemplare și direcțiile pe care ar cam vrea să le impună.

Cum care direcții? Ar fi alea politice, deși nu sunt într-atât de tâmpit încât să cer interzicerea votului celor din diasporă, și alea sociale și comportamentale. Prietene/prietenă, tu ai cam plecat din țărișoară, așa că, oricât de informat/ă ai fi, nu prea poți tu să alegi persoana potrivită pentru mine, adică pe aia care să mă ducă la „mai bine” sau la „nu sunt bani”. E o nebunie să crezi asta, noi o știu, ar cam trebui să îți dai și tu seama de acest lucru! Sigur, dreptul de a vota nu trebuie luat acestor persoane, că e din născare, la dracu! Numai că n-ar strica un simț al răspunderii și o aplecare mai eficientă spre informații! Bine, aceste lucruri n-ar strica nici în ograda românească, în care toți viețuim!!!

Cât despre alea sociale și de comportament… nu poți să ceri unui popor care a trăit în beznă atâta timp, un popor care abia acum aprinde becul pe uliță, să trăiască în tiparul în care tu trăiești. Tu te-ai adaptat, că a fost vorba despre presiunea societății respective, care, cel puțin în teorie, e mai avansată, dar exemplul tău nu poate fi urmat de cele 20 de milioane de la o zi la alta. Nu se poate!

A, și da, tupeul. Foarte rar găsești „căpșunari” – le zic așa că-i termenul cu care se identifică, chiar dacă fără voia lor – cu tupeul într-o stare care să nu fie erectă înspre tavan. Unii spun că „așa-i românul” când dă de bani, eu spun că e vorba de prostie și atât! Nu poți să-i desconsideri pe cei pe care i-ai lăsat în urmă, doar pentru că ieuroii stau să iasă din buzunaru-ți cusut cu ață românească. Nu poți. Nu ești nici mai deștept, nici mai frumos și nici mai „om” ca ceilalți, doar pentru că ai plecat. Nu poți! La fel cum nimen nu poate să-i desconsidere pe cei care se duc pe alte meleaguri cu gânduri „de mai bine”!!!

P.S1: Și, totuși, unii pot!

P.S2: Respect pentru oamenii cu bun simț!

P.S3 Decât atât! 

P.S4: Mulţumesc…

P.S5: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

Fie că ești sau nu contremulat de viața sfinților sau a lui Iisus, că sărbătorești sau nu Crăciunul, ori că te apucă tumultul la corazon când asculți muzică, nu prea ai cum să nu recunoști un colind frumos cântat. Chiar dacă vezi canțoneta respectivă ca pe o simplă muzichie, interpretată de oameni, pentru oameni.

Nu cred că e vreo noutate faptul că melodiile cu rol de coagulant al emoțiilor suferă prin repetarea obsesivă, dar mai ales prin calitatea gâturilor din care ies, la ceas de sărbătoare. Bătrânii spun ceva cu care ne-am obișnuit, ceva ce îi caracterizează pe toți înaintații în vârstă, care nu își mai găsesc locul: „Nu mai e ca pe vremuri!”.

Tinerii sunt de două feluri. Unii profită de perioada cu pricina pentru a produce niște bani, pe care, apoi, îi aruncă pe băutură, femei și droguri. Alții sunt sictiriți, așa cum îi stă bine oricărui tânăr dornic de a-și găsi un loc în lumea pe care o detestă, dar pe care vrea să o conducă.

Însă, da, nu mai e ca pe vremuri. Demult, parcă tare demult, primeai un  covrig și-un pahar de țuică ori vin, când luai la cutreierat străzile și ulițele, cu scopul declarat de a colinda și, pe cale de consecință, de a bucura. Colindător nu te făceai, așa cum e acum, ci te nășteai. Colindătorul clasic, probabil demult dispărut din peisaj, ori și-a luat vreun concediu neanunțat, era cel care nu vroia albume și apariții pe coperțile revistelor, ci tocmai cel care se bucura când îi bucura pe alții.

Eu n-am fost niciodată colindător în adevăratul sens al cuvântului. N-am nici voce și nici nu mă penetra sentimentul acela îndeajuns de puternic. Totuși, am fost de vreo două ori în colindeț, dar nu stricam bunătate de colind cu vocea-mi proastă. Eram, cum ar veni, un martor al glasurilor amicilor mei. M-am lăsat de această meserie, că nu era pentru mine, dar am rămas cu destule informații pentru a putea să-mi formez o părere, un filtru prin care să pot să-i trec pe colindbăgători și pe adevărații colindători.

Colindbăgătorii sunt insistenți. Teribil de insistenți. Enervant de insistenți. Și afoni. Exasperant de afoni. Prin definiție, un colindbăgător se bagă-n sufletul omului, cu pretextul colindului. Sună sau bate la ușă, intră pe geam, dacă-l scoți pe ușă, te chinuie. Că nu știe colindul până la capăt, chiar dacă e vorba de banala „sorcovă”, e de prisos să mai spun, nu?

Colindbăgătorul e o curvă, dar una proastă, extrem de proastă. Aproape ca o târfuliță de pe la tv, pe care, dacă nu o bagă cineva în seamă, se bagă singură. Măcar aia prestează corespunzător și își asumă rolul pe care singură l-a ales. Colindbăgătorii, nu. Un colindbăgător e, în umila mea opinie, cea mai josnică ființă – să-i zicem așa, care se târă pe suprafața pământului în perioada sărbătorilor de iarnă. Cu mult peste grețoșii care au trecut de primele 188 de primăveri, dar care încă mai folosesc diminutive ca „prăjiturică” sau „brăduleț”. Cu mult peste agățații de propria copilărie nefericită, care, din pură prostie, încă în mai așteaptă pe „Moșu”.

Colindbăgătorii își merită soarta. Dar, ușile închise-n nasul avid după bani și lătratul sau mușcatul câinilor sunt pedepse prea mici. Și da, și ei sunt oameni, și ei au nevoie de bani, dar parcă n-aș vrea să cumpăr cu acei bani și o înjurătură. Că de înjurat, ne înjură, fie că nu le-am răspuns prompt, că nu le-am dat destui bani, ori că i-am pus să mai cânte o dată ceva de „ler”.

Colindbăgătorii seamănă, pe undeva, cu câinii vagabonzi, care se aciolează pe lângă ghenele de gunoi. Dacă pe câini îi ademenesc bezmetice persoane, care le dau de mâncare până îi învață, de aici nemaifiind decât un pas spre o tragică mușcătură de fesă, colindbăgătorii primesc undă verde de la „sensibile” babe ori moși, care apasă cu rapiditate pe butonul interfonului. Din păcate, nu cred că o să scăpăm nici de câinii vagabonzi și nici de colindbăgători…

P.S1 Decât atât! 

P.S2: Mulţumesc…

P.S3: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…