Achilianu

Moartea este cea mai târfă dintre toate.

Întotdeauna vine pe neașteptate, răpește mama de lângă copil, lasă orfani și desparte pe vecie cupluri. Unii, printre care și eu, într-un cinism dezarmant, spun că moartea e singura dovadă de egalitate între oameni. Altceva nu există, iar oricât de mare și de agresivă ar fi propaganda egalității umanoizilor, realitatea o contestă la fel de necruțător. Până la urmă, de unii se ferește cancerul, n-au nici probleme existențiale și oricum o duc mai bine pentru că… exact… pentru că?

Am văzut astăzi o știre despre o femeie care s-a sinucis. Nimic ieșit din comun până acum, că oricum moartea și în special sinuciderea sunt evenimente tratate cu o foarte mare pasivitate, ba chiar ajung să fie reduse la opinii de genul „toți murim”, „păi dacă a intrat ca boul în stâlp” sau „s-a sinucis, deci ajunge în Iad!”. „Senzaționalul” știrii consta în faptul că femeia avea vreo cinci decenii pe fiecare picior. 105 ani, cu exactitate. Demersul său de a se suprima a fost unul pe care, cu o mică precizare, îl încurajez. Da, îl încurajez. Femeia nu mai dorea să trăiască. Considera că a trăit destul și se săturase să mai aștepte moartea. Pentru că, se pare, o aștepta. Demult. Pur și simplu dorea să moară. E destul de greu să îți imaginezi acest lucru, majoritatea nu o va înțelege, ba chiar o va huli sau chiar dezaproba caustic.

Nu o să aduc argumente pro sau contra, doar o să spun că înțeleg decizia femeii, pe care nu vreau nici în ruptul capului să o caracterizez. E blamabil? În anumite cercuri, da. E just să decizi asupra  vieții tale, care de fapt nu e a ta și e dată de… știi prostiile alea, nu? Dacă nu e viața ta și ai primit-o, așa cum se spune-n cărți, atunci nu e tocmai în regulă. Dar, cred că oricine are dreptul la fericire, care poate să vină în diverse forme. Sau, dacă nu se poate, atunci fiecare are măcar dreptul  și obligația să încerce să fie cât mai puțin nefericit. Probabil că acest lucru a încercat și femeia din știre. Dacă a obținut ce a dorit, fie că a fost vorba despre fericire sau despre stoparea nefericirii, nu avem cum să aflăm.

Tot ce trebuie să faci e să ții cont de faptul că odată luată decizia de a spune „pa” nu mai primești a doua șansă. Ești „pa” definitiv. Subiectul sinuciderii este atât de complex, s-au scris atât de multe pe această temă, încât ar fi redundant să citez opinii avizate. Dar, acum și probabil și în viitor aș fi de acord cu o sinucidere, dacă ar curma o suferință. Sigur, cu una asistată, nu una atât de chinuitoare cum e spânzuratul de pomi.

P.S1: Știrea aci.

P.S2: Ce e mai ok: să trăiești 60 de ani fericiți sau 80 de ani chinuiți?

P.S3: Decât atât! 

P.S4: Mulţumesc…

P.S5: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

pentru că, deși sunt amuzat teribil, mă plictisesc…

Cum să o zic, în așa fel încât să nu fie interpretată în te miri ce feluri? Eh, există libertate, așa că oricine va putea, dacă va considera relevant, să interpreteze în fel și chip…

Așa că… o spun… mie-mi place Jenna Haze. Da, starul porno. Dacă mai zic că e născută în aceeași zi cu mine, am pus și cireașa pe tort, nu?

De când cu internetul, toată lumea e pe Facebook , iar o tipă ca Jenna Haze nu avea cum să lipsească din peisaj. Are și ea, ca tot omul, un fan page, căruia eu i-am dat like(se poate verifica ). Nu știu alții, dar eu înțeleg prin acel „îmi place” trei lucruri simple: 1. că îmi place, 2. că acesta-i modul prin care vezi ce postează individa și 3, după caz, că asta-i modalitatea de share.

Bun. Alături de mine, alte câteva mii de oameni au like-uit-o. Nimic anormal până acum, nu? Știi cum se spune, un like e un like – poți să îl dai, la fel de bine cum poți să îl primești. Sau nu. Depinde. În fine. Și, cum e atât de minunat Facebook-ul ăsta, încât nu prea ai cum să te plictisești, te mai uiți la o postare, mai vezi un comentariu… banalități. Treaba e însă serioasă când intră în scenă, și mereu, dar mereu o fac, cretineții de baltă, conectați adânc la propria prostie.

Îl știi pe melteanul dansator din buric și  râgâitor de bere la picnic? Ăla, să moară accesul lui la net, ăla se simte contremulat de existența pornostarului și a brănșii – probabil așa denumește el „industria porno” – și ce crezi că face? Dezbrăcat de sentimente profunde, că nu le-a avut niciodată, și aflat în fața tastaturii tocite de ardoarea momentului, se repede înverșunat și o face p-asta curvă. În general în engleză, deci „ho”, „slut” sau „whore”. Cum postează gagica ceva, orice, ăsta, din fotoliul său, care, dacă ar putea să grăiască, ar avea ce să dezvăluie, sare ca ars.

Aia zice „uite un video în care prestez”, ăsta: „târfo, care ești tu târfă”. Asta postează că îi plac, nu știu, clătitele, iar fotolistul(că stă în fotoliu) nu poate să rateze ocazia de a o întâmpina cu variațiuni ale cuvântului „curvă”. Nu poate, pentru că nu cred că și-ar putea ierta acest lucru. Și o face. Din ce am văzut, tipa nu ripostează, ba chiar îl lasă pe imbecil să se rumenească și să se rotească pe bățul adânc înfipt în fundu-i transpirat de la atâta timp petrecut  în fotoliu.

Evident, cei care o „susțin” pe gagică sunt cu tonele, la un click/comentariu distanță. Ăia, pentru o mai bună poziționare, sar la gâtul netrebnicului și îi spun numai lucruri frumoase. Unii îi aduc aminte de fotoliul care nu vorbește, deși ar cam trebui, iar alții fac apel, greșit zic eu, la rațiune și îl învață că nu e bine, că și ea are sentimente, că dacă nu-i place, ar putea să se care sau să se cenzureze până la dispariție. Ăla, așa cum îi stă unui imbecil de baltă, are anduranță până la cer și înapoi. Persistă. Când se vede încolțit încearcă să o dea la pace și aduce argumente de genul „dar ea e o fată drăguță și fetele drăguțe nu ar trebui să facă așa ceva”.

Pe lângă individul cu suflet nobil, probabil preocupat de salvarea urșilor Panda, o a doua persoană tinde să iasă în față. Este vorba despre tipul prostului simpatic. Individul care visează cu gura deschisă, fapt ce nu oferă un tablou prea reușit, pentru că balele i-au ajuns de mult în chiloți. Sau… În fine. Prostul simpatic e genul de om care vine cu floricele, cu complimente, ca mai apoi să pună în scenă ceea ce cu adevărat îl roade: dorința. Una mică, aia mică! La dracu, cine nu vrea să… cu un star porno? Bine, nu toți și merg până într-acolo încât să îi și propună porno starului niște treburi, niște scheme. Unii, însă, da. Și-l vezi cum stă el, ba gudurându-se în jurul tastaturii, ba tremurând în fața acelui „dacă zice da??”. Și-i spune, și-o roagă, o felicită, plusează cu materialul legal pe care el a dat bani pentru că o apreciază pe ea… un deliciu!

P.S1: Concluzie: Viața e frumoasă atunci când ai de ce să te amuzi! Și, la dracu, ai!!!

P.S2: Cohorte de astfel de oameni mișună printre noi, unii sunt vecinii de la cinci, alții sunt colegi de lucru, iar cu alții pur și simplu ne intersectăm. Sublim!!

P.S2: Decât atât! 

P.S3: Mulţumesc…

P.S4: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

Mucii din nasul persoanei care înșfacă mincinos și mai mult sau mai puțin delicat rolul de victimă întotdeauna tind să se scurgă destul de grețos înspre gură și chiar mai jos. Bocetele, de cele mai multe ori de suprafață, au și ceva natural, ceva genuine, ca să zic așa: nimeni nu suportă să fie înjurat, să fie făcut prost, să i se arate diverse lucruri despre propria sa persoană, lucruri care, deși pot fi adevărate, deranjează.

De unde a pornit tărășenia? 

Chinuiți de CNA, un organism care în starea actuală nu are de ce să existe în anul Domnului 2012, oamenii din televiziune   devin foarte sensibili, până la efeminare, la noul mod de a „exista”, internetul. „Da de ce ăia de pe net nu au CNA?”, „Da e ok să ne-o furăm noi, iar internauții să se bălăcească-n oceane de injurii, puli și lăbăreli?”…

Pe undeva, dacă nu ești în reparații cu creierașul, ar cam trebui să admiți că o reglementare, însoțită de o infuzie de bun simț, este necesară! Dacă ai posibilitatea să-ți bagi pula-n orice, ca să o spun pe șleau, nu cred că e și imperios necesar să o faci. Trebuie doar să existe acea posibilitate, care prin însăși existența ei este un garant al libertății de exprimare și, per ansamblu, al libertății în sine.

Bun, acum că firile virginale din televiziunile și-așa de mâna a doua de pe la noi s-au smiorcăit – și o vor mai face – era timpul ca și clasa politică să reacționeze. Pentru că da, politicienii și politica românească reacționează, crează și uneori  distrug, mânați de fluxul media. Altfel, ei bine, altfel n-ar fi mișcat nimeni niciun neuron înspre… problema aceasta.

Dacă pe lângă „jeleala” nevroitică a oamenilor din audio-vizual se mai pune și acel mai mult decât românesc „mama, copiii mă bate”, transpus prin injurii de tot felul, meniul este complet și poate fi servit în orice parte a zilei, în orice colț de Românie.

Repet, o reglementare ar trebui executată, dar pentru asta îți trebuie oameni capabili, de bun simț, cu o responsabilitate cât Casa Albă.  E ca și cum noi am spune că avem  fotbal, fără să punem la socoteală lipsa arbitrilor, a conducătorilor de club și, minimal, a fotbaliștilor. A reacționa pentru că se apropie campania electorală ori pentru că „ne înjură, deci să-i sancționăm!” e un demers pueril și deci ridicol. Sigur că vor exista mulți oameni care vor pune botul la „reglementările” făcute pe genunchi și din pură dorință de „să le rupem capul”.

P.S1: Ce a înțeles un nene din toată treaba asta cu netul? A înțeles esențialul, desigur: mama, copiii mă bate! Personajul nu mă interesează în niciun fel, putea să fie oricine, dar s-a întâmplat să fie chiar el care să scoată pe gură vorbele.  ”Şi eu am convingerea că această lege ar trebui modificată pentru că, dacă se pedepseşte o televiziune pentru că te înjură, cred că nu e mai prejos să aplici o sancţiune şi celui care te înjură în presa online. Eu aş fi primul interesat, fiindcă mulţi se ascund în spatele presei online şi te fac în toate felurile şi nu este corect”, a afirmat Ioan Oltean, citat de Gândul

P.S2: Decât atât! 

P.S3: Mulţumesc…

P.S4: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

Sunt unul din sutele alea de mii de telespectatori care se uită, aproape seară de seară, la emisiunea „Sinteza Zilei”, a postului Antena 3, moderată de Mihai Gâdea. Sau Gîdea, pentru că am găsit chiar pe site-ul antena3.ro scris în acest mod, chiar dacă acest lucru se bate cap în cap cu denumirea paginii de Facebook a aceluiași individ. Că tot a venit vorba despre acea pagină de facebook, ei bine, eu cred că e „de porc” să creezi o pagină cu numele tău, pe care să îi inviți pe telespectatori să comenteze subiectele zilnice prezentate în emisiunea ta. „De porc”, fiind o expresie cunoscută în trustul din care face parte și Mihai Gâdea. Și, acest lucru n-ar fi chiar atât de „de porc”, dacă alte emisiuni ale aceluiași canal ar fi îmbrățișat aceeași tactică. Realitatea spune că emisiunea „XYZ” are pagina de Facebook cu numele „XYZ”.

„Sinteza Zilei” este de departe cea mai vizionată emisiune din peisajul media actual. Nu am acces la cele mai detaliate rating-uri sau cifre care să surprindă ce face românul în fața televizorului, dar așa îmi place să cred. Cu siguranță, e cea mai critică la adresa puterii actuale. Unii spun prea critică, dar presa, fie ea și audio-vizuală, trebuie să fie critică, ci nu pupincuristă, lucru din ce în ce mai rar în același peisaj media. Însă, așa cum am mai spus-o cu alte ocazii, cred că adevărata dovadă de „neatârnare” a „antenelor”, ca să preiau o replică pur băsistă, va fi atunci când altcineva va „câștiga” Puterea. Prin altcineva, eu înțeleg USL. Trăim și vedem, nu?

Ce m-a deranjat?

Recunosc că nu mai am resursele necesare să mă indignez așa cum o făceam pe vremuri , că nu-mi mai ies creierii pe nas la orice abatere de la morală, reguli, legi ori bunul simț. Cred că lucrurile sunt așa cum trebuie să fie, căci dacă ar fi trebuit să fie într-alt mod, ar fi fost!

Bun. Cum stăteam eu în fața televizorului, așteptând să văd ce se va discuta la „Sinteza Zilei”, dar nicidecum ahtiat după Mihai Gâdea, pe care nu îl consider nici pe departe „jurnalist”, ci mai degrabă un realizator, ori după profunzimea subiectelor abordate, ce îmi e dat să văd aseară?

După cum bine se știe, deoarece au avut grijă foarte mulți pupincuriști să reliefeze acest lucru, Gâdea l-a făcut pe unu, nu e important numele și funcția acestuia, „dobitoc”. Sigur că presa aciolată pe lângă risipa din bani publici a preluat subiectul, criticându-l pe Gâdea în felurile moduri, chiar dacă „știrea” ar fi trebuit să fie „criza de morfină”, de la care a pornit totul. Din punctul meu de vedere, Gîdea a greșit ca realizator de emisiuni, că jurnalist nu e, sau nu îl consider eu.

Sigur că CeNeA se va sesiza, dacă nu a făcut-o încă, deoarece CeNeA-ul e „câinele de pază” al… știm al cui! Însă, uman n-am nicio tresărire, că omul își mai poate ieși din pepeni. Probabil că nici eu nu rezistam și cuvinte mult mai grele îmi ieșeau din gură…

Însă, ceea ce m-a deranjat, în calitatea mea de telespectator cu cel puțin doi neuroni funcționali, deși unul e plecat în vacanță, a fost faptul că emisiunea de aseară a început cu un Mihai Gâdea ce opunea două situații total diferite, care într-o logică de grădiniță nu aveau cum să fie opozabile: gestul său de a-l face pe ăla cum l-a făcut și situația bolnavilor de cancer. Atsa în primă fază.

Cred că nu există sau nu ar trebui să existe acel „mai” care, de prea multe ori, precede cuvântul „condamnabil”. Ceva „condamnabil” e condamnabil prin ceea ce reprezintă, prin numărul celor afectați, prin modalitatea și răutatea în care este făcut. Însă, cred că tactica folosită de Mihai Gîdea a fost una abilă, admirabilă chiar, dar, că tot suntem în această zonă, condamnabilă. Nu poți să compari o situație cu o alta, așa cum roșiile și portocalele nu se pot compara. Situațiile „condamnabile” nu sunt precum „albul pur” scos de detergentul X, incomparabile cu „albul” rezultat în urma spălării cu detergetul Y.

Însă, dacă tot a făcut-o, atunci cred că pe același sistem s-ar putea compara regimul Năstase cu regimul Băsescu, scoțându-l basma curată pe primul. Sau statusul social al românilor de dinainte de 1989 cu cel al românilor de acum, câștigând clar prima categorie, deoarece, nu-i așa, înainte toată lumea avea locuri de muncă.

Până la urmă, la dracu, am putea să comparăm orice, dacă mergem nu pe greșeala în sine, ci pe „greșeala mai mică”, sau pe „răul mai puțin nociv”. Se practică la vot, de ce n-am face din asta un sport național?

În final, vreau să spun doar că această mică „prosteală” – așa cum am văzut-o eu – nu o să mă împiedice să urmăresc în continuare „Sinteza Zilei”, care, că vrem sau nu, rămâne una dintre cele mai urmărite emisiuni din tv, cu un impact enorm generat de „greutatea” subiectelor abordate și de poziționarea față de cu actuala putere, derivată din poziționarea televiziunii în sine. Am vrut doar să semnalez această chestiune, nedorind să fiu luat în semă de cineva ori să mă înscriu și eu în lungul șir de „critici”.

P.S1: Emisiunea de aseară a fost, pentru mine, un bun exemplu de „așa nu!”. Atât! Link către emisiunea cu pricina.

P.S2: Decât atât! 

P.S3: Mulţumesc…

P.S4: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

ACTA a existat dintotdeauna.

Sub o formă sau alta, mai modernă sau mai din epoca de piatră, mecanismele au fost unse în așa manieră încât să prindă, ca-ntr-o menghină, mase mari. Din ce în ce mai mari, pe măsură ce rotițele erau armonizate cu ajutorul dotărilor tehnice și intelectuale, caracteristice epocii respective. Dezideratul a fost, este și va rămâne același: 99% sunt oi, pentru că așa le vedem noi, și, pe cale de consecință, ar cam trebui să accepte acest statut și să se comporte ca atare!

Oaia nu are nevoie de multe lucruri. Nu știe ce e adevărul. Nu îl simte, nici dacă îl mestecă. O Oaie nu iubește, nu empatizează. Unei Oi nu îi tremură glanda la lucrurile frumoase, nu știe ce e aia bucurie. Oaia nu a cunoscut niciodată libertatea, deoarece acele cinci-zece secunde de după ce a văzut pentru prima dată lumina zilei nu se pun. Înlănțuită în teamă și biciuită de frică, Oaia nu ajunge niciodată să creadă că poate riposta, sau că, măcar, poate încerca să o facă.

Oaia, ca și constituție, e deja în patru labe, o postură agreată, pe care, din câte se vede, ar cam trebui să o adoptăm noi toți. Însă, oaia simte ceva: simte tristețea, teama, furia, inferioritatea și, în cele din urmă, subjugarea. Oii îi este frică. De cioban, de câinele acestuia și de cuțit. Ori, dacă oile suntem noi, cuțitul e legea și câinii sunt ISP-urile, atunci cine este ciobanul? 

P.S1: People Don’t Change! Some were born to be sheep and others were born to be shepherds. They only follow their destiny, and should not be blamed! But shepherds should remember that  not all people are sheep!

P.S2: Decât atât! 

P.S3: Mulţumesc…

P.S4: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

În zilele acestea, mototolite până la suprimare în zăpada care nu mai contenește să cadă, nu îmi pot șterge o imagine din minte. Stă acolo, întipărită, țintuită de creierașul aproape înghețat, cu greu funcțional.

E imaginea aia din filmele cu zăpadă, cu viscol, cu înzăpeziți. În mai toate sunt prezentați oameni, care au căzut pradă nemilosului nămete. Unii, ce-i drept, din prostia ce le guvernează viața de la început și până la final, iar alții, din contră, au fost surprinși în propria lor casă, în timp ce reîncălzeau o shaorma veche de trei zile. Mă urmărește imaginea aia pe care nu aveai cum să nu o vezi, în care unul îi spune uneia, sau în care una îi spune unui copil, că autoritățile vor veni să îi salveze. Nu zice neapărat „autoritățile”, dar se subînțelege. Evident, mor unii, că doar e film și pot să nu se zgârcească la cadavre, dar cei mai mulți sunt salvați.

De ce? Pentru că vin, autoritățile vin. Sau e ok să crezi asta, în lupta ta personală cu nămetele. Filmul ar fi de prost gust, dacă realitatea l-ar contrazice și, dincolo, realitatea nu îndrăznește să o facă! E chiar o dovadă de sănătate mintală ca fiecare cetățean să creadă și să se încreadă în sistem. Chiar dacă, de cele mai multe ori, sistemul este blamabil și condamnabil.

Dicolo, fără a încerca să divinizez acest „dincolo”, nu cred că se ține cont de sărac, bogat, gras, slab, bugetar, privat, vierme și ciumpalac ori leneș sau harnic. Îmi place să cred că omul este om, indiferent de plusurile și minusurile sale, și că este prețuit exact ca oricare altul. Că merită și trebuie salvat, indiferent de orice.

Să te pui în situația celor captivi într-un adevărat „infern alb” este un demers pur egoist, de suprafață și cu rezultate nule. Nu ai cum să înțelegi frica, frigul și deznădejdea la care este supus un astfel de om. Nu ai cum! Și, peste toate acestea, acelor oameni li s-a luat și unicul lucru pe care se puteau baza, care le dădea încredere și speranță, care, poate, îi ținea în viață, prin transmiterea acestui mesaj: stați liniștiți, că nu vom veni!

Sigur, acest mesaj nu este propagat de azi, de ieri, ci demult. Pentru că, încet-încet, descoperim că nu ne mai putem baza pe sistem, pe solidaritatea oamenilor, pe aproape.

P.S1: Cineva să le spună și foștilor guvernanți că ăsta ar fi un bun exemplu de solidaritate, nu acela cu tăierile salariilor și ale pensiilor!

P.S2: Decât atât! 

P.S3: Mulţumesc…

P.S4: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…