Achilianu

Oamenii au așteptări, crează scenarii, au dorințe. Uneori, asta se întâmplă pe bună dreptate, alteori nu, dar tot timpul iese urât. Nevoia de a distorsiona realitatea pentru a o încadra într-un scenariu plăcut ochiului și minții este… umană. Maladivă și benefică în același timp. Dar,  niciodată nu aduce vreun plus.

Unii vor să fie iubiți, alții acceptați, unii vor să fie aclamați, iar alții au vise mai mult sau mai puțin umede. Toți vor/vrem ceva, așteptăm ceva, ne imaginăm ceva.

Zilele acestea, unii, nu contează numărul lor, vor să pice niște unii. Sigur că pentru a se transforma în realitate aceste deziderate ale „mulțimii”, așa cum este ea identificată de televiziuni, sau a „nemulțumiților”, sau chiar a „cetățenilor”, trebuie ca anumite piese să se îmbine cu o precizie de ceas elvețian. Numai că, de la dorință la realizare e un mic-mare pas. ĂLA! Exact ăla care nu se prea găsește prin peisaj.

Bun, și acum de intervenția care n-a fost. Au curs râuri de vorbe la televizor, iar din hârtia ziarelor sau cea 2.0  ieșea sânge amestecat cu înverșunare a la „să-i crape capul cineva ăluia!”. Mulți au spus că ar fi o dovadă de normalitate, de decență, de sânge-n instalație ori de logică. Poate sună puțin cam redundant, dar trebuie să întreb: Unde, în România? Aham!

Și, ce nu cred că au înțeles analiștii lu pește prăjit – bloggeri, jurnaliști ori simpli părerologi – ține de o banalitate băbească: nimeni în situația lui nu și-ar fi dat demisia. nimeni! Cum să pleci, când ai totul? De ce ai pleca? – astea-s două întrebări, la care se adaugă următoarele două: Ce dracu se va întâmpla cu el, după ce demisionează? De ce ar risca?

Eu zic că persoana în cauză s-a cam șters cu moralitatea undeva, a trimis-o la plimbare pe doamna logică și i-a dat o palmă normalității, ca să se trezească, în tentativa sa de a spune, la fel, o banalitate: Hello, nici dacă aș vrea să plec d-aci, n-aș face-o!  Voi sunteți tâmpiți sau ce?

P.S1: Cât de tari au fost cei care făceau ei discursuri probabile din spatele blocului? Sau ăia care au picat în uimire când au văzut că n-a zis nimic din ce se așteptau ei? Cât de … ?

P.S2: Decât atât! 

P.S3: Mulţumesc…

P.S4: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

Dacă nu mă pricep la ceva, și nu mă pricep la multe, măcar știu să îi apreciez pe cei care, prin muncă și devotament, dau naștere unor lucruri sublime.

Așa e și cu fotografiile, pe care le exersez numai în timpul liber, cu rezultate  îndoielnice. Tocmai de aceea îi las pe profesioniști să execute așa cum știu ei mai bine, că altfel iarăși îmi zice Brylu că îi iese unuia stâlpul din cap!

Mâine, între 17.00 și 21.00, se întâmplă o expoziție a fotografiilor anului 2011. Fotografii de presă! Locație: Curtea interioară a Primăriei Sibiu.

La eveniment vor fi expuse fotografiile  Silvanei Armat(colegă fotogenică pe care o stresez zilnic, dar jur că nu o fac intenționat!), cele ale lui Sebastian Marcovici(omul responsabil pentru sarcina Silvanei și, în plan secund, tipul care a surprins imaginea „Hazliul Băse între ninjalăii mitropoliți”) și blițurile inegalabilului Ovidiu Matiu – un om mic, cu suflet mare

Mai multe detalii pe Facebook-ul „Focus Sibiu 2011”, că așa s-au gândit ei să denumească lăudăroșenia asta fără margini! Aici e cu Like-ul!

Probabil că o să fiu și eu pe acolo, să-mi bag unghia-n gât!

P.S1: Decât atât! 

P.S2: Mulţumesc…

P.S3: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

Decât că ieri s-a întâmplat să-i cadă în cap unui om un ghiveci.

Omul participa la mitingul de la Sibiu, manifestație care număra vreo 1.700 de oameni. Decât că ăștia prestau lozinci pașnice și mergeau, la fel de pașnic, pe un bulevard din oraș. Și, ce să vezi? Minune sau nu, bulevardul avea stradă, pe care protestatarii pășeau, dar avea și blocuri. D-alea înalte. Decât. Pentru că Sibiul e suprapopulat de oameni pașnici, ardeleni așezați la minte și la casa lor, ce să vezi? Cade, frate/soro, un ghiveci peste capul unui protestatar. Deci, cum pășea omul lipa-lipa, înconjurat de sute de alți oameni, s-a trezit buf-buf cu un ghiveci în țeastă. Ghiveciul n-avea cum să cadă din ceruri, că, vorba aia, nici banii nu cad, așa că, logic, el, vasul pentru flori, s-a aventurat în jos de la vreun balcon.

Până la urmă, ce șanse sunt să lovească un ghiveci nervos și arțăgos un căpșor de omulete, când pe acolo treceau mii de oameni? Mari, nu? Ar fi o șansă ca ghiveciul să se fi aventurat în incursiunea sa de a sparge capete de protestatari de unul singur, dar poliția zice că nu.

Am o singură întrebare pentru minunata făptură care i-a dat un mic imbold ghiveciului: Ghivece sau ghiveciuri?

P.S1: Nu cred că o să primesc răspunsul, de aceea nici nu mă mai obosesc să întreb dacă minunata ființă are ceva în cap!

P.S2: Pe de altă parte, sibienii sunt obișnuiți să le cadă lucruri în cap. Decât că anul trecut o femeie a murit, după ce un cap de leu desprins de pe o clădire i-a căzut în cap. Sublim sau ce?

P.S3: Tudor de la știe el ce merită are un filmuleț cu omul sângerând după ce s-a ciocnit, probabil involuntar, de ghiveci(după primul minut al filmării).

P.S4: Decât atât! 

P.S5: Mulţumesc…

P.S6: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

Contrar credințelor mioritice, „ultrasul” nu e deloc unidimensional. Nu e cu nimic mai puțin om ca oricare omulete călcător pe planetă.

„Ultrasul” își desfășoară viața exact ca orice alt ins, are nevoi, are plăceri și neplăceri. Numai că viața sa nu are pic de culoare, exceptând melanjul celor două-trei de pe stema echipei iubite. Dar, totul este distorsionat în lumea ultrasului. Chiar și iubirea, care nu e deloc albă, pură, dătătoare de speranțe și, în final, izbăvitoare. Nu. Iubirea unui ultras este exact ca viața sa: nesemnificativă și suferindă. Este vorba despre o durere tacită, despre o frustrare arareori strigată prin altceva în afară de violență. De fapt, ultrasul nu e deloc unidimensional, așa cum se crede. El trăiește pe o insulă pustie, situată la confluența celor trei mari râuri ale neputinței: Violența, Prostia și Iubirea.

Este vorba despre o violență câinească și, totuși, docilă. Câinească, deoarece nimic din ceea ce simte ultrasul nu are repercusiuni în alt plan decât în cel al urii, al „îți rup capul, să moară mama!”. Docilă, pentru că un ultras își stăpânește foarte bine emoțiile, fie ele și sociopate, până când intră în sistem automat latura sa câinească.

Pe de altă parte, un ultras este, prin definiție, un onanist. Nu, nu, nu, nu are plăceri din acelea, sau nu neapărat, ci ultrasul este onanistul căruia i se scoală doar la anumite gânduri, idei, ipostaze sau chiar poziții: a) echipa favorită câștigă duelul cu marea rivală. b) echipa favorită este situată pe o poziție superioară marii rivale. c) rivalii pierd. d) „e derby, deci bătaie! Să le rupem capul!”. e) „N-avem ce face, e pauză competițională sau echipa noastră joacă prost. Nu-i nimic, hai să batem pe cineva!”. f) „Nu contează de ce, cert e că noi suntem superiori, așa că ceilalți ar face bine să moară!”

„Peeipeeipemamalor” devine astfel un mod de viață, uneori suficient și ca hrană trupească, deoarece de spirit este deja, căci asta-i o condiție sinequanon. „Mama” din sintagmă are destul de rar legătură cu mama cuiva, ci indică inferioritatea și totodată indemnul unanim înțeles: Ăia-s cretini, mama lor e și mai și, că le-a dat naștere, așa că hai să le rupem fâșul!

P.S1: A te aștepta de la ultrași să acționeze  sau să reacționeze în planul rațiunii e ca și cum te-ai aștepta de la orice politician sau partid politic să nu juiseze la Putere!

P.S2: Decât atât! 

P.S3: Mulţumesc…

P.S4: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

De când lumea și pământul, oamenii au avut nevoie de eroi, pentru a se urni în atingerea unui scop comun. Au avut nevoie de adevărate simboluri, într-o lume în care simbolistica este din ce în ce mai greu de perceput. De ceva care întruchipează idealuri și valori demult apuse, poate chiar inexistente pe parcursul unei vieți, sau înlocuite de grija zilei de mâine, dar pe care fiecare le intuiește acolo, undeva. Sau vrea să o facă. Asta ține de o minimă, dar suficientă sănătate a spiritului și a minții.

Mulți spun că nu îți alegi eroii, sau, ca să se înțeleagă, nu îi alegi pe cei care te inspiră, ci, mai degrabă, ei te aleg pe tine. Uneori nici  asta nu contează, căci, dacă ai noroc, se întâmplă pur și simplu. Alții, printre care mă număr, nu cred în eroi, ci în momente, puține la număr, în care oamenii care te înconjoară fac lucruri de neînțeles în economia unei situații. Fie că spun clasicul și golitul de conținut „așa nu se mai poate” și acționează în acest sens, ori renunță la vechile obiceiuri pentru un la fel de demonizat „mai bine”. Cert e că unii reușesc să facă ceea ce altora le e frică să gândească.

Și, mulțimea simte. Mulțimea rimează, de cele mai multe ori, cu prostimea, cu cetățenii spumegând la o coadă pentru tigăi sau scaune. Dar, mulțimea simte. Creierul fiecărui component al mulțimii poate fi păcălit, manipulat, dacă vrei, dar „creierul” mulțimii nu se supune acestui lucru. Mulțimea simte. Simte, și o face tocmai atunci când nu te aștepți. Simte lucrurile care au durut odată, care dor acum, în prezent, și, ca să vezi minune, simte și ceea ce va durea în viitor.

Sigur, există și mulțimi ce pot fi manipulate, dar acelea nu simt. Nu trăiesc cu adevărat. Nu vibrează la propriile probleme și nevoi. Acele mulțimi există doar ca număr, nu au un chip. Acele „mulțimi de concert”, așa cum le spun eu, nu au altă îndeletnicire decât cea a șoului. O astfel de mulțime se dă în spectacol, ba chiar vrea să fie distrată și ținută minte pentru acest unic lucru. Pe „chipul” unei astfel de mulțimi nu se văd supărarea, durerea și țelul comun, de obicei unul îndreptat spre acel mult prea uzitat „mai bine”.

„Mulțimea cu chip” nu are nevoie de un număr de protestatari, de unul fix, cerut a fi mare. O „mulțime cu chip” poate fi formată și din doi oameni. Doi, dar cu puterea unui milion de oameni. O putere izvorâtă din durere, desigur. Pe când, în extrema cealaltă, o „mulțime fără chip” are nevoie de număr, prin asta se și identifică, căci show-ul nu va fi ținut minte dacă la el participă unu sau doi oameni. Nu, show-ul are nevoie de spectacol, de nebunii, de nasoale, de felurite exerciții la bară, ori în aer, practicate, cu sau fără pricepere, de obicei fără, de mulți oameni.

Componenții unei „mulțimi cu chip” nu se luptă niciodată cu oameni, cu instanțe ale unui sistem, ci cu sistemul, deci și cu ei înșiși! „Mulțimile cu chip” nu luptă cu jandarmii, căci ei, exceptând anumite cazuri de nemenționat, nu fac altceva decât să execute ordine, să își facă meseria. „Mulțimile cu chip” nu luptă cu politicienii vremii, acelea ar trebui să fie doar ține de moment, căci sunt reprezentanții sistemului. „Mulțimile cu chip” nu luptă pentru binele membrilor componenți, ci pentru binele tuturor. Sau ar trebui să o facă!

Cred că protestatarii din aceste zile trebuie să se decidă din ce „mulțime” fac parte!!!

P.S1: Decât atât! 

P.S2: Mulţumesc…

P.S3: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

N-am nicio teamă că se va termina cu omuletele în anul de dizgrație 2012. Nicio străbatere nu-mi dereglează inima plăpândă la gândul că finalul, care totuși trebuie să vină cândva, mă va prinde pe planetă. N-am eu norocul acesta. Cum nu cred că au nici semenii mei, de a fi contemporani cu sfârșitul. Însă, dacă totuși vine, vreau să vină pe bune, nu așa, cu speranță, cu happy ending în stil american. Nu de alta, dar atunci nu mai e vorba de un final, ci de un tumult al energiilor, din care mai mult ca sigur nimeni nu va învăța nimic.

Nu cred în astrologi, horoscop sau studierea planeterelor care ar trebui să-mi influențeze mie, omuletele, destinul. EU, care, asemeni unui omulete ce mă aflu, sunt un foarte mic nimic în comparație cu alinierea planetelor sau aștrii lu pește prăjit. De aici vine de fapt și ideea tembelă, în care mulți cred, potrivit căreia o cantitate neglijabilă, o mică flegmă plină de belicoase idei neîmplinite niciodată, ar putea să conteze în vreun fel în marele peisaj al Universului. Universul continuă cu noi, așa cum va continua și fără noi, și nimic nu se va cutremura în spațiu dacă ne mătrășim pe capete sau dacă ne execută vreo mare planetă, prin ciocnire. Mai mult, nimeni nu o să ne ducă lipsa, că pe nimeni nu interesează ceva ce nu contează, ceva ce nu schimbă cu nimic ecuația.

Și, pentru că nu vine finalul cel anunțat, că nu vine, deoarece eu cred într-o uriașă surpriză, ci nu într-un moment anunțat cu mii de ani înainte. Căci da, cred că o surpriză de proporțiile unui eveniment neanunțat ar fi exact ceea ce merităm.

Ca o concluzie: nu vine, bă! Însă, nu pot să nu mă gândesc la mayași. Îți dai seama câte triliarde de tone de carne în frigider vor avea săracii mayași? „Mai ia și de la mine, mai ia și de la el”, așa o să zică tot omuletele după fiascoul finalului de an…

P.S1: Decât atât! 

P.S2: Mulţumesc…

P.S3: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…